• Afrodisiac de odinioară
• Puterile medievale se bucurau de sparanghel

Este posibil ca Iulius Cezar să fi conceput planuri pentru cucerirea Europei însoțit de sparanghel, Confucius să fi reflectat asupra umanității, iar Platon să-și fi scris dialogurile. Sparanghelul a fost dintotdeauna o delicatesă râvnită. Cele mai vechi înregistrări cunoscute datează de acum 5.000 de ani. Sparanghelul a fost imortalizat pe sarcofagele egiptene.

Afrodisiac de odinioară

Sparanghelul  ca afrodisiac. Civilizațiile antice prețuiau această plantă pentru valoarea sa simbolică. Pentru romanii antici, forma falică a sparanghelului era clar asociată cu masculinitatea. Sparanghelul stimulant a inspirat chiar pe împăratul Octavian Augustus, care obișnuia să spună: „Fă-o înainte să fiarbă sparanghelul”. Cu toate acestea, sparanghelul era admirat de Cato cel Bătrân, un cenzor în vechiul Imperiu Roman. În lucrarea sa „De Agri Cultura”, sau „Despre agricultură”, demonstrează că sparanghelul, alături de varză, este una dintre cele mai potrivite plante care merită cultivate. Un alt admirator, din Munții Apennini, era scriitorul și poetul Plinius cel Bătrân, care în operele sale lăuda sparanghelul și menționa că cel mai bun sparanghel ar trebui să fie atât de gros încât trei fire să cântărească o jumătate de kilogram. Politicianul roman Lucullus, faimos pentru ospățurile sale fastuoase, avea sparanghel cu stridii pe meniul zilnic.

O rețetă populară în Imperiul Roman era sparanghelul fiert  cu adaos de unt topit, condimentat cu piper și sare și o picătură de lămâie – o plantă care probabil a venit din preajma Munților Himalaya în Italia de astăzi. În colțurile mai nordice ale Europei, galii respectau proprietățile vindecătoare ale sparanghelului și îi atribuiau capacitatea de a trata afecțiunile hepatice.

Puterile medievale se bucurau de sparanghel

Tufișurile au ajuns la puterile din Europa de Nord abia în Evul Mediu. Deși există indicii că sparanghelul era cunoscut mai devreme, acestea erau locuri izolate. În Evul Mediu, sparanghelul a devenit tot mai popular în special în Anglia, Germania și Franța. Era adesea cultivat în mănăstiri. În Renaștere, însă, a început să apară tot mai des pe mesele elitei și a devenit una dintre plantele cele mai iubite. Popularitatea sa a fost atât de mare încât a ajuns chiar să fie reprezentat pe pânzele unor pictori celebri, precum zoologul flamand Frans Snyders.